Era prima oara cand o vizitam. Aveam 18 ani (ca in poza de mai sus) si ochii mari in fata unei atat de imense si triste case. De altfel, ca si multe alte case ce zabovesc pe stradutele cochete din Dorobantiul vechi. M-am uitat de doua ori la numarul mazgalit pe un bilet de autobuz si am mai asteptat curaj inainte sa deschid poarta. Parea un conac vechi cu ziduri trainice si porti din vremuri de mult apuse. In toata uimirea ajung in fata usii si ne fiind convinsa ca va schimba ceva, apas un buton ros de vreme precum o piatra de valuri. Era ceva mediteranean in toata senzatia care ma incerca. Zdranganituri ruginite ma opresc sa apas din nou piatra dupa minute bune. Se auzeau pasi grei, usa balansand si apoi ceea ce avea sa fie formula vesnica de o solemnitate rara: Buna, Casandra! Intra, te rog!
Atat de simplu, m-a poftit sa intru fara sa ma descalt si sa merg pana in ultima camera. Cu grija insa, sa nu il calc pe Petecut, un batran patruped scund si lat, cu urechile atingand covorul impecabil, ce se invartea in jurul meu. Am ajuns in prima camera si am ramas prinsa in acel imens tablou. Un batran melancolic intr-un capot rafinat se balansa cu mainile albe pe piept privind pe fereastra. Vedeam un istovit timid general ce sta pe malul marii memorand suspinele infranate starnite de sperante imposibile pentru atat de multe si atat de efemere si de inaccesibile regine ale frumusetii.
Doamna Mihai era puternic de frumoasa. Cu tenul alb si fruntea proeminenta, parul ondulat, mainile fine si chipul intunecat de mister. Aspteptandu-I prezenta in cea mai din dos camera, ma simteam ca intr-un spatiu interzis pe care foarte putini oameni avusesera privilegiul sa-l cunoasca. Din gradina vecinilor se auzea o femeie inganand cantece de dragoste amagitoare.Senzatia mediteraneana se accentua. Intre tablouri cu sfinti si militari, fapte eroice si tainice moment intime, am gasit un scaun fara spatar de pe care priveam patul matrimoninal impunator. Ma imbatam intr-o dovedita intimitate coplesitoare.
(va urma)
miercuri, 29 iunie 2011
miercuri, 19 mai 2010
Iubeste, ...te rog.
"Ai sa vezi ca nu e asa cum crezi", "Ai sa vezi ca totul se schimba", "Ai sa vezi ca nu e totul atat de roz"...
Ba e atat de roz pe cat vrei tu sa il vezi, va fi asa cum iti doresti sa fie si depinde de tine.
Nici de as avea 5000 de experiente si eroare standard zero cum ca nu merita sa iubesti, nu as putea descuraja pe nimeni sa creada, sa creada, sa creada, sa iubeasca.
Cu ce scop ne dam in cap gratuit?
Si ce daca vei cadea?
Si ce daca o sa simti ca ai luat un sut in stomac, ca nu mai crezi in nimeni, ca ti s-a oprit inima, ca nu poti sa te trezesti dintr-un cosmar, nimeni nu mai este ceea ce spune ca este, tremuri, slabesti, mananci ciocolata dimineata la pranz si seara, crezi ca nu mai ai pe nimeni. Atunci ori te lamentezi, ori iti dai seama ca depinde de tine sa iti termini ciocolata, sa te ridici, pentru ca nu vine nimeni sa vada ce-i cu tine. Esti deja mai puternic (da, ciocolata e de vina), iar partea cea mai buna este ca nimeni nu te va mai putea rani atat de tare. Toti avem teama esecului insa asta nu inseamna ca nu putem trece de el, oricate vitamine ar fi luat. Nu trebuie sa ai teama de cazatura, poate nu crezi dar uneori, acolo, pe jos iti gasesti linistea. Ce ti se poate intampla mai rau?
Asa ca hai, cu capul inainte... iubeste, indragosteste-te.. de oamenii din jur, de pasari, de verde, de luna mai, de ploaie, de muzica, de orasul tau, de o placinta cu mere, de macii doamnei de la colt, de rochia alba din vitrina, de o zi proasta, de facturi, de sunetul cheilor cand a ajuns acasa, de emotia unui bilet la Shostakovici, de genele lungi ale copiilor, de dimineti stangace, de un izopren ars, de clape prafuite, de un pahar cu vin, de sufletul unui om, de timiditate, de parfumul pe care ti-l lasa in par, de pielea ta arsa, de nisipul de pe glezne, de mintea ta nastrusnica, de o imbratisare, de prezente sezoniere, de mentori, de arta de a trai frumos. Tipa din toata ravna, taci cu toata fiinta, stai intins si lasa timpul sa rada de tine.
Nu spune ca nu e vremea... ca nu a venit timpul. Daca nu acum, ...exact, cand?
Ma intristez cand vad oameni blazati in jurul meu. 20 de ani e varsta la care trebuie sa alergi si sa musti, sa strigi, sa risti, sa te bati cu pumnii in piept, sa dai totul din tine... nu sa tragi concluzii despre ceea ce nu ai trait inca.
Si eu vin si strig aici... soptit...
Lasa-ti sufletul atins, nu vei muri.
Later Edit: Este doar o replica la descurajarile primite de la oameni carora le-ar sta frumos sa creada acum mai mult decat oricand. Eu sunt foarte bine, multumesc pentru intrebari. :).
Ba e atat de roz pe cat vrei tu sa il vezi, va fi asa cum iti doresti sa fie si depinde de tine.
Nici de as avea 5000 de experiente si eroare standard zero cum ca nu merita sa iubesti, nu as putea descuraja pe nimeni sa creada, sa creada, sa creada, sa iubeasca.
Cu ce scop ne dam in cap gratuit?
Si ce daca vei cadea?
Si ce daca o sa simti ca ai luat un sut in stomac, ca nu mai crezi in nimeni, ca ti s-a oprit inima, ca nu poti sa te trezesti dintr-un cosmar, nimeni nu mai este ceea ce spune ca este, tremuri, slabesti, mananci ciocolata dimineata la pranz si seara, crezi ca nu mai ai pe nimeni. Atunci ori te lamentezi, ori iti dai seama ca depinde de tine sa iti termini ciocolata, sa te ridici, pentru ca nu vine nimeni sa vada ce-i cu tine. Esti deja mai puternic (da, ciocolata e de vina), iar partea cea mai buna este ca nimeni nu te va mai putea rani atat de tare. Toti avem teama esecului insa asta nu inseamna ca nu putem trece de el, oricate vitamine ar fi luat. Nu trebuie sa ai teama de cazatura, poate nu crezi dar uneori, acolo, pe jos iti gasesti linistea. Ce ti se poate intampla mai rau?
Asa ca hai, cu capul inainte... iubeste, indragosteste-te.. de oamenii din jur, de pasari, de verde, de luna mai, de ploaie, de muzica, de orasul tau, de o placinta cu mere, de macii doamnei de la colt, de rochia alba din vitrina, de o zi proasta, de facturi, de sunetul cheilor cand a ajuns acasa, de emotia unui bilet la Shostakovici, de genele lungi ale copiilor, de dimineti stangace, de un izopren ars, de clape prafuite, de un pahar cu vin, de sufletul unui om, de timiditate, de parfumul pe care ti-l lasa in par, de pielea ta arsa, de nisipul de pe glezne, de mintea ta nastrusnica, de o imbratisare, de prezente sezoniere, de mentori, de arta de a trai frumos. Tipa din toata ravna, taci cu toata fiinta, stai intins si lasa timpul sa rada de tine.
Nu spune ca nu e vremea... ca nu a venit timpul. Daca nu acum, ...exact, cand?
Ma intristez cand vad oameni blazati in jurul meu. 20 de ani e varsta la care trebuie sa alergi si sa musti, sa strigi, sa risti, sa te bati cu pumnii in piept, sa dai totul din tine... nu sa tragi concluzii despre ceea ce nu ai trait inca.
Si eu vin si strig aici... soptit...
Lasa-ti sufletul atins, nu vei muri.
Later Edit: Este doar o replica la descurajarile primite de la oameni carora le-ar sta frumos sa creada acum mai mult decat oricand. Eu sunt foarte bine, multumesc pentru intrebari. :).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
